Era o dimineaţă de iarnă. Johnny se trezeşte amorţit şi puţin dezamăgit. ”Păcat că a fost doar un vis...”, îşi zisese în gând. Se ridică sec, deschise frigiderul, îl închise la loc fiindcă era gol , ridică ochii la tavan şi se trânti în pat iar. Ar trebui să se ambiţioneze, dar nu o face. E prea comod ca să se chinuie să obţină ceva. Şi de ce s-ar chinui?
Până acum, cât s-a chinuit, nu a obţinut nimic din ce îşi dorea. Optimistmul lui e la pământ. Şi de ce nu ar fi aşa? Viaţa i-a demonstrat că nu o să obţină ce el îşi doreşte, cel puţin până acum. Fiind plictisit de rutina zilnică, deschise Pc-ul şi prima pagină pe care o accesă e „
Cartea peste faţă” bineînţeles. „ Încă 10 notificări neimportante” mormăi el uşor. Uitându-se pe peretele „prietenilor” găsi un articol care îl întristă imediat, închise repede pc-ul, se îmbrăcă cu ce apucă, îşi puse căştile în urechi şi plecă. Salută lumea în stânga şi în dreapta, ajunse în staţie şi se opri brusc rămănând ca o statuie aşteptând primul RATP. 8-ul venea agale spre staţie. Văzându-l începu să mediteze ce să facă. Oare să se ducă până în Copou? Sau doar până în Unirii? Văd eu” zise cu voce tare nebăgând de seama de tonalitatea vocii lui. Ajungând în staţia Unirii coborâ repede şi înlemni aşteptând 3-ul sau 13-le. Trecu 1, 6, 7, iar 6, 8, iar 1, dar unul din cele două tramvaie aşteptate nici că ar mai arăta vreun semn de funcţionare. Deja trecuse 20 de minute de când Johnny stătea înlemnit în staţie. Devenise nerăbdător, când deodată, uitându-se în sânga văzu râvnitul 13. Bucuros se urcă repede şi îşi luă obişnuitul loc în picioare, în mijlocul tramvaiului. Vroia să ajungă cât mai repede în Tătăraşi, să mai stea de vorbă cu verişoara lui, Ashley. Nu ştie de ce, dar când vorbeşte cu ea se simte mai relaxat, mai liber, mai în siguranţă. Coborâ repede din tramvai şi o luă rapid spre strada Ciric. Fără să bage de seamă în căşti începu melodia „
Veritasaga-Cer senin”. Paşii repezi deveniseră brusc paşi lenţi, ca acei paşi de plimbare prin parcul oraşului într-o zi senină de toamnă. Tristeţea îl cuprinsese şi mai tare aducăndu-şi aminte de vărul său decedat. O lacrimă se prelinse uşor pe obrazu-i roşu de la frig. Ajungând în faţa uşii, îşi şterse repede orice urmă de lacrimi şi bătu în uşă în ritmul lui unic. Ashley îi deschise uşa şi îi zâmbi cu drag văzându-l.
-Vrei un ceai? întrebă Ashley.
-Ştii că nu pot să te refuz, mai ales dacă mai ai ceai negru.
-Bineînteles, zise ea râzând. Cu facultatea cum o mai duci?
-Binişor, deocamdată am doar o restanţă, probabil or să mai urmeze.
-Lasă că nici fratele meu, Max, nu o duce mai bine. Dar acum lăsând gluma la o parte, zi-mi ce s-a întâmplat? Nu eşti în apele tale...
-Din păcate sunt pe ape rătăcite ca să zic aşa. Nu ştiu ce e cu mine. Ţi-am povestit de Stephanie. Toate întâmplările cu şi despre ea. E acum după ce a zis că o să se schimbe, a început şi mai rău. Matt mi-a povestit că Stephanie s-a sărutat cu Igor şi cu Andrew. E de câcat toată faza, dar nu de asta am venit. Ce ţi-am zis e, aşa ca, o încheiere a unui capitol dintr-o carte veche şi prăfuită. Ultimele zile au fost ciudate, de asta nici nu am mai trecut pe la tine şi îmi pare rău.
-Scuze acceptate. Continuă, devine interesant…
-Nu chiar. De aici e simplu, cel puţin aşa pare. Îmi place de o fată , dar nu mă dau la ea .
-De ce? sări Ashley îmbufnată.
-Îmi e frică, să îmi zică prezentul adică, mai mult decât un amic nu poate să mă vadă. Ştii tu, friendzone-ul acela de căcat pe care îl urăsc deja. Vreau ceva mai mult. Ea merită… Dar nu o să se uite la unul ca mine.
-Te-ai lovit la cap? De ce nu s-ar uita? Şi cum o cheamă pe fătuca asta ?
-O cheamă Jennifer şi nu, nu m-am lovit la cap. De ce nu? Simplu, I’m a weirdo. O fată ca ea nu s-ar uita la un weirdo ca mine. Şi am să îţi demonstrez...
No comments:
Post a Comment