În parc...

Stând în parc admirând natura, mă uitam la frunzele îngălbenite căzute pe jos care dădeau o nuanță romantică parcului plin de îndrăgostiți. Las capul în jos, simt singurătetea, mă macină, mă cuprinde, dar încerc să nu îi dau importanță. Prin fața mea treceau cupluri fericite, plini de viață și de speranță. Bravo lor! Încep să scriu niște cuvinte aleatorii, dar într-o dezordine ordonată, având scopul de a ieși niște versuri din trăirile mele. Neavând suficientă inspirație ca să termin poezia începută, închid caietul, îl pun lângă mine.
Ridic privirea pentru a mai găsi vreo sursă de inspirație. Degeaba. Nimic. Închid ochii, suspin și îi deschid iar. Atunci pe banca din fața mea se aseză o femeie. Era cât se poate de simplă, cel puțin așa vroia să pară, dar eleganța ei, părul roșcat pieptănat cu grijă, pantofii eleganți ieșiți de sub fusta lungă și neagră, care îi evidenția corpul perfect, o dădeau de gol. Mi-am găsit inspirația. Grăbit îmi iau caietul de notițe, răsfoiesc până la prima pagină albă și încep să înșirui cuvinte făcându-i portretul. Cuprins de admirație, mă uitam pe furiș la ea și inspectam fiecare părticică din corp. Buzele ei catifelate, roșii din cauza frigului, ochii mari căprui care te hipnotizau, mâinile micuțe, firave țineau în mână cartea pe care acea mirifică făptură o citea suspinând. Când să mai fur din frumusețea ei pentru a o transpune în cuvinte, ea dispăruse. Oare unde plecase în așa grabă încât nici nu am băgat de seamă? Dezamăgit, las stiloul jos. Vrând să închid caietul, din nou, o mână apăru din spatele meu, pe lângă obrazul meu rece și mă opri. Cu frică m-am uitat în spate. Era ea! M-am ridicat și am ramas înlemnit. Nu știam ce aș putea să îi zic în apărarea mea. Încercând să găsesc o scuză, mă bâlbâiam. Rămăsesem fără cuvinte. Avea înalțimea medie,puțin peste umărul meu, firavă cu părul lung. Era frumoasă. Eram fermecat. Întinse mâna așteptând să îi dau caietul. "Dă-mi caietul", zise femeia. Avea o voce suavă, relaxantă, caldă. După ce i l-am dat, se așeză pe banca pe care stăteam scriind de zor și îmi făcu semn să mă așez lângă ea. Deschizând caietul mă întrebă: "Ești scriitor?". "Nu. Eu arunc cuvintele și văd ce îmi iese." i-am răspuns încet. Răsfoind paginile mâzgâlite ajunse la pagina nevinovată. Întorcând capul spre mine am observat că se înroșise. Oare era din cauza frigului sau din cauza la ce am scris eu? "Și cum o cheama pe această "făptură"? " întrebă ironic. După ce mi-am revenit, i-am răspuns:" Nu știu, dar aș fi încântat dacă aș afla." Îmi ceru stiloul. Îl luă și scrise ceva în josul paginii. Închise caietul, se ridică și plecă fără a zice nimic, doar  un simplu zâmbet. Vrăjit de zâmbetul ei, rămăsesem blocat, fără a mă gândi la ceva anume, vreo jumatate de oră. Revenindu-mi în fire, deschid caietul și citesc: "Mulțumesc! Azi aveam de gând să îmi iau viața, dar citindu-ți rândurile m-am răzgândit. Ciudat cât de puternice pot fi anumite cuvinte. Mâine, aceeași ora, același loc. Vreau să îți cunosc povestea. Cu drag "făptura mirifică".